Într-un cadru tot mai complex, unde companiile externalizează mare parte din producție către țări îndepărtate, care nu se supun acelorași reglementări europene în materie de responsabilitate socială și de mediu, raportarea non-financiară nu mai era suficientă pentru a asigura transparența în materie de impact al unei companii. Atâta timp cât mare parte din impact se produce în amonte, UE propune ca o atenție sporită să fie acordată și acestui segment de business, cu toate limitările pe care le au companiile în raport cu ce pot face efectiv.
Odată ce problemele de pe lanțul de valoare sunt cunoscute, cel puțin toate diligențele în materie de standarde sunt necesare pentru a limita impactul acestor operațiuni. Este, dacă vreți, un pas suplimentar la analiza pentru Scope 3 al raportării de sustenabilitate. Directiva este concepută astfel încât conformitatea de la nivel central să se cascadeze în mod inevitabil în rețelele globale de aprovizionare.
Publicată săptămâna trecută în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, CSDDD stabilește un cadru legislativ potrivit căruia, printr-o combinație de stimulente și acțiuni, companiile foarte mari trebuie să identifice impactul negativ al activităților partenerilor din lanțurile lor de valoare asupra mediului și abuzurilor drepturilor omului, apoi trebuie să acționeze pentru prevenirea, eliminarea sau atenuarea acestora.
Pentru ca diligența necesară să aibă un impact semnificativ, aceasta ar trebui să vizeze impacturile negative generate pe parcursul celei mai mari părți a ciclului de viață al producției, distribuției, transportului și depozitării unui produs sau furnizării de servicii, la nivelul propriilor operațiuni ale întreprinderilor, al operațiunilor filialelor lor și ale partenerilor lor de afaceri în cadrul lanțurilor lor de activități. La aceasta se adaugă și obligația companiilor de a adopta și implementa un plan de tranziție pentru atenuarea schimbărilor climatice având drept scop să asigure, prin depunerea celor mai susținute eforturi, compatibilitatea modelului de afaceri și a strategiei întreprinderii cu tranziția către neutralitatea climatică.
Ce înseamnă totuși diligența pentru a respecta prevederile directivei? Respectarea acesteia se face pe bază de riscuri, în etape, după cum urmează:
- integrarea diligenței necesare în politicile lor și în sistemele lor de gestionare a riscurilor; elaborarea politicii specifice se va face cu consultarea angajaților/reprezentanților acestora.
- identificarea și evaluarea impacturilor negative reale sau potențiale și, dacă este necesar, ierarhizarea impacturilor negative reale și potențiale; cartografierea propriilor operațiuni pentru a identifica domeniile cu cel mai mare grad de risc pentru producerea de impact negativ și, în raport cu aceste domenii, evaluare aprofundată a propriilor lor operațiuni și ale operațiunilor partenerilor lor de afaceri. Ordonarea se bazează pe gravitatea și probabilitatea impacturilor negative.
- prevenirea și atenuarea impacturilor negative potențiale, precum și oprirea impacturilor negative reale și reducerea la minimum a amplorii acestora. Măsurile adecvate care impun se stabilesc inclusiv ținând cont de capacitatea de a influența impactul. Directiva listează o serie de măsuri adecvate, inclusiv garanții contractuale, modificări operaționale și la planul de afaceri, etc.
- asigurarea de remediere pentru impacturile negative reale.
- desfășurarea unui dialog semnificativ cu părțile interesate; în toate etapele importante, de la colectarea informațiilor până la remediere.
- instituirea și menținerea unui mecanism de notificare și a unei proceduri de tratare a plângerilor; pentru persoanele fizice afectate, sindicate, ONGuri.
- monitorizarea eficacității politicii și a măsurilor privind diligența necesară; se vor face evaluări cel puțin anual.
- comunicarea publică privind diligența.
Aplicabilitatea directă, din 2027, este pentru companiile foarte mari, cu peste 5 000 de angajați și o cifră de afaceri netă la nivel mondial de peste 1 500 000 000 EUR, dar în realitate, amprenta acestora se extinde pe o scară extrem de largă și despre aceste obligații vor auzi toți partenerii lor de afaceri. Nu doar că vor auzi, dar vor fi nevoiți să se conformeze standardelor și să contribuie la planurile de neutralitate climatică. Deși directiva menționează că încetarea relațiilor contractuale trebuie să fie o măsură de ultima instanță, încurajând astfel companiile mari să lucreze cu partenerii lor pentru a le transforma practicile de sustenabilitate socială și de mediu, în realitate ne putem aștepta ca acceptarea unor coduri să fie default, iar îndeplinirea unui set minim de criterii să fie o condiție importantă pentru noi furnizori. În funcție de sector, subdomeniu și specificul pieței, partenerii vor avea o marjă de negociere mai mare sau mai mică în raport cu nivelul standardelor pe care trebuie să le implementeze, dar cel puțin un nivel de diligență internă și raportare vor trebui să implementeze și ei.
Termenul de transpunere este de doi ani și primele obligații încep din 2027 cu raportare în 2028, dar având în vedere amploarea efortului și conexiunea cu alte prevederi cel puțin în materie de transparență, cel puțin o evaluare inițială ar trebui să aibă loc de anul viitor. Ulterior, anual, obligațiile directe se vor extinde către un număr mai mare de companii.
