Standardele europene pentru raportare non-financiară
Anul trecut, înainte de Crăciun, UE adopta forma finală a directivei revizuite pentru raportare non-financiară care impune companiilor, cu un calendar de ajustare în funcție de dimensiuni, să facă publice informații cu privire la ceea ce consideră a fi riscurile și oportunitățile care decurg din problemele sociale și de mediu, precum și cu privire la impactul activităților lor asupra oamenilor și asupra mediului.
Dar fără o orientare clară cu privire la ce tip de informații trebuie incluse pentru fiecare dintre ariile, așa cum a arătat-o experiența anterioară a raportării non-financiare, informațiile raportate pot fi prea generale, prea vagi sau dimpotrivă, prea complexe; în lipsa unui cadru comun, nu se vor putea face comparații coerente între companii și nici investitorii nu pot lua decizii bine fundamentate pentru investiții verzi.
În mijlocul acestei veri, Comisia Europeană vine să rezolve această problemă cu Standardele europene de raportare privind dezvoltarea durabilă (European Sustainability Reporting Standards – ESRS) care acoperă întreaga gamă de aspecte de mediu, sociale și de guvernanță, inclusiv schimbările climatice, biodiversitatea și drepturile omului, după cum urmează:
Transversal:
- ESRS 1- Cerințe generale
- ESRS 2 – Informații generale
Mediu:
- ESRS E1 – Climă
- ESRS E2 – Poluare
- ESRS E3 – Apă și resurse marine
- ESRS E4 – Biodiversitate și ecosisteme
- ESRS E5 – Utilizarea resurselor și economie circulară
Social:
- ESRS S1 – Angajații
- ESRS S2 – Lucrătorii din lanțul valoric
- ESRS S3 – Comunitățile afectate
- ESRS S4 – Consumatorii și utilizatorii finali
Guvernanță: ESRS G1 – Conduita în afaceri
Pentru a respecta specificul companiilor, nu toate standardele sunt obligatoriu de integrat în raportarea non-financiară anuală. Condițiile generale sunt aplicabile pentru toate companiile, la fel, informațiile generale sunt obligatorii pentru toate companiile. Dar standardele de mediu, sociale și de guvernanță și respectiv componentele lor, vor fi utilizate în măsura în care se vor dovedi “materiale”, adică relevante pentru tipul și activitatea companiei. Dar alegerea lor, respective renunțarea la raportarea lor trebuie să fie temeinic justificată, iar procesul prin care au fost alese cele relevante va face obiectul unui audit extern, drept plase de siguranță ca să nu existe omisiuni nejustificate în raportare.
Un element de noutate pentru conceptul de materialitatea este că vine aplicată, și explicată pe larg aici, este că vorbim despre o materialitate „dublă”, companiile urmând să raporteze atât impactul (pe care îl au asupra oamenilor și mediului), cât și componenta financiară (modul în care problemele sociale și de mediu creează riscuri și oportunități financiare pentru companie). Fiecare dintre temele care fac obiectul standardelor și respectiv analizei de materialitate sunt, la rândul lor, detaliate în sub-teme și chiar mai detaliat, în sub-sub-teme; o altă măsură care să elimine riscul de omisiune. De exemplu, când vine vorba despre forța de muncă proprie, standardul detaliază tema după cum urmează:
ESRS S1 – Angajații
- Condiții de muncă
- Siguranța locului de muncă
- Timpul de lucru
- Salarii adecvate
- Dialog social
- Libertatea de asociere, existența comitetelor de întreprindere și drepturile la
informare, consultare și participare ale lucrătorilor
- Negocierea colectivă, inclusiv rata de acoperire cu contracte colective
- Echilibrul dintre viața profesională și cea privată
- Sănătatea și siguranța în muncă
- Egalitate de tratament și oportunități pentru toți
- Egalitatea de gen și remunerarea egală pentru muncă de valoare egală
- Formare și dezvoltarea competențelor
- Angajarea și incluziunea persoanelor cu handicap
- Măsuri împotriva violenței și hărțuirii la locul de muncă
- Diversitate
- Alte drepturi legate de muncă
- Munca copiilor
- Munca forțată
- Locuințe adecvate
- Confidențialitate
Sunt câteva sute de pagini care explică detaliat fiecare dintre standarde și teme. Și definiții pentru fiecare. Dar înainte să ne panicăm, să recapitulăm cine trebuie să raporteze în baza acestor standarde și de când.
- Companiile care raportau și până acum în baza prevederilor vechilor prevederi privind raportarea non-financiară (mari companii listate la bursă, bănci și companii de asigurare – toate dacă au peste 500 de angajați; în România aplicabilă pentru companiile mari de interes public) și marile companii listate la burse din afara UE cu peste 500 de angajați – începând din anul financiar 2024, cu prima raportare de sustenabilitate publicată în 2025.
- Celelalte companii mari, cu peste 500 de angajați, inclusiv alte companii mari listate la burse din afara UE – începând cu anul financiar 2025, cu prima raportare de sustenabilitate publicată în 2026.
- IMM-urile listate, inclusiv din afara UE – începând cu anul financiar 2026, cu primele raportări de sustenabilitate publicate în 2027, cu posibilitatea de opt-out pentru încă doi ani.
Practic, dacă ești IMM ne-listat, nu ai niciun fel de obligație și s-ar putea să vrei să te relaxezi. Dar ai putea, chiar mai bine, să te uiți cu interes la aceste standarde și să vezi ce poți începe să măsori, evaluezi și să raportezi.
Chiar dacă Directiva nu o cere, așa cum scriam într-un articol anterior, finanțatorii o vor cere (am mai scris despre asta aici). Și dacă te uiți mai atent la unghiurile de evaluare și la sub-teme, s-ar putea să te ajute chiar să ai un cadru mai amplu de evaluare a afacerii din perspectiva unor elemente care nu sunt importante doar pentru finanțatori ci și pentru viabilitatea financiară a afacerii pe termen mediu, pentru clienți, pentru angajați și pentru reputația firmei. Raportarea non-financiară nu este doar o altă cerință legislativă (pentru unele companii), este o măsură în legătură cu felul în care compania ține pasul cu lumea. Mai mult, cele mai multe dintre elementele evaluate fac și obiectul altor reglementări specifice la nivel european, așa că la un moment dat nu vor mai putea fi ignorate. S-ar putea ca între timp să vină și cu oportunități.
